ÃŽn iunie 2024, o echipă curatorială din care am făcut parte a organizat o expoziÈ›ie despre cenzură, cu titlul „UnSaidâ€, într-un spaÈ›iu artistic din Zürich. Printre lucrările expuse s-au numărat desene ale artistului ucrainean David Cicikan.
David e descendentul unei familii de artiÈ™ti care numără câteva generaÈ›ii: fiul lui Ilia Cicikan, reprezentant al Noului Val Ucrainean È™i membru al comunității artistice „Comuna din Parisâ€, nepotul non-conformistului Arkadii Cicikan È™i strănepotul pictorului sovietic Leonid Cicikan, reprezentant al realismului socialist. Dar cu toată moÈ™tenirea sa, artistul È™i-a impus propria identitate artistică È™i politică – asumat de stânga, anti-autoritaristă È™i de orientare internaÈ›ionalistă.
Începând din 2014, după protestele Euromaidan și izbucnirea războiului din  Donbas, ultranaționaliștii ucraineni au început să distrugă expozițiile cu lucrările lui Cicikan.
În ianuarie 2024, Muzeul Național de Artă din Odesa i-a anulat expoziția „Cu panglici și steaguri†în urma unei campanii online de presiune din partea unor critici care susțineau că lucrările sale – care-și propuneau portretizarea apărătorilor ucraineni prin prisma anarhismului – pun semnul egal între soldații ucraineni și cei ruși, o afirmație pe care Cicikan a respins-o ca fiind o interpretare greșită a artei sale.
În ciuda convingerilor sale anarhiste, s-a înrolat în armată – o decizie care poate părea contradictorie, dar despre care cei care l-au cunoscut spun că era în deplin acord cu opiniile lui. Cicikan a fost ucis pe front în august 2024.
Prietenul său, cineastul Oleksii Radinski, vede înrolarea ca pe o continuare a rezistenÈ›ei sale de-o viață împotriva imperialismului, fascismului È™i È™ovinismului. „Pentru el – ca pentru foarte mulÈ›i dintre noi, ucrainenii –, armata rusă reprezintă într-adevăr fascismul modern, un lucru încă greu de înÈ›eles pentru mare parte din publicul largâ€, a declarat Radinski pentru Kyiv Independent.
Irina Zherebkina, profesoară de teoria culturii la Universitatea Națională V. N. Karazin din Harkov, a scris pe E-flux că motivul pentru care lucrările lui Cicikan au fost atacate și cenzurate este că a contestat ierarhia vieților omenești impusă de războiul ruso-ucrainean.
„Cicikan n-a plecat pe front ca să apere cadrul în care vieÈ›ile oamenilor din popor nu valorează la fel de mult ca vieÈ›ile elitelor. A plecat din solidaritate cu cei pe care ideologia naÈ›ionalistă îi etichetează ca «neînsemnaÈ›i» sau «neeroici»â€, scrie ea.
„Artistul există doar în măsura în care-È™i percepe opera împreună cu cei care alcătuiesc publicul său, în pluralitatea unui «noi» precar. David a luptat È™i a murit tocmai pentru un astfel de «noi» uncrainean precar.â€
Belarus: Un ghimpe în coasta lui Lukașenko
Sute de mii de oameni au părăsit Belarusul vecin după alegerile prezidențiale din 2020. Deși peste cinci sute de deținuți politic au fost eliberați recent, peste o mie rămân după gratii, iar valul de represiune nu dă semne de domolire.
În același timp, politica occidentală față de Belarus s-a schimbat semnificativ. UE include ferm Belarus în aceeași categorie a agresorilor din care face parte Rusia. Sprijinul necondiționat de după proteste lasă treptat locul restricțiilor pentru cetățenii belaruși, în timp ce țara însăși e văzută tot mai mult ca o gaură neagră – o țară rătăcită, ai cărei locuitori par să-și merite soarta.
În 2021, artistul belarus Ales Pușkin a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru un tablou. De profesie restaurator de artă, Pușkin și-a dedicat viața restaurării patrimoniului arhitectural al țării, în principal biserici. A criticat fătiș guvernul, având la activ decenii de performance-uri artistice non-conformiste în care a contestat puterea.
ÃŽn 1999 a realizat unul dintre cele mai celebre performance-uri din cariera sa, răsturnând o roabă cu bălegar în faÈ›a palatului preÈ™edintelui Aleksandr LukaÈ™enko. După care a înfipt cu grijă în vârful mormanului o pancartă de lemn, cu un mesaj de recunoÈ™tință „pentru truda saâ€, iar deasupra a aÈ™ezat un portret al lui LukaÈ™enko, fost È™ef al unei ferme de stat în epoca sovietică, È™i l-a străpuns cu o furcă.
„Pentru mine, performance-ul a fost întotdeauna un mod de a juca rolul nebunului sfântâ€, a declarat PuÈ™kin. „Să joci rolul nebunului sfânt e cea mai înaltă formă de libertate care a existat vreodată în È›ara noastră. Autoritățile nu pedepseau pe nimeni pentru asta: stăteau È™i ascultau, tremurând de o groază mitică, È™i încercau să priceapă, să-È™i explice ce înseamnă. Limbajul esopic înfloreÈ™te în țările supuse represiunii. E singurul tip de artă liberă È™i, în general, e lăsată în pace.â€
În 1996, într-o biserică recent reconstruită din orașul său natal, Bobr, a dezvăluit o pictură murală monumentală, reprezentând Judecata de Apoi. Chipurile unora dintre păcătoșii osândiți aminteau de Lukașenko, de capul Bisericii Ortodoxe Belaruse și de alți înalți funcționari ai statului, stârnind scandal după ce imaginile au fost difuzate la televizor. Partea scandaloasă a lucrării murale a fost imediat acoperită cu alte picturi.
Pușkin se afla la Kiev, prezentându-și lucrările într-o expoziție dedicată artei protestatare contemporane din Belarus, când a aflat că i se deschisese dosar penal, dar a ales să se întoarcă acasă, pe deplin conștient de ceea ce-l aștepta.
Moartea sa la cincizeci și șapte de ani, într-un spital penitenciar, unde i s-a acordat prea târziu asistență medicală, a fost o pierdere imensă pentru arta contemporană belarusă.
Rusia: Subminarea războiului prin artă
La o căutare online după numele artistului Serghei Prokofiev, cele mai multe rezultate vor fi despre tizul său celebru, compozitorul. Firește că actualul Prokofiev nu putea ignora această coincidență.
În 2014-2015, la începutul conflictului ruso-ucrainean, un eveniment-cheie a fost bătălia pentru aeroportul din Donețk. Cu trei ani în urmă, aeroportul primise numele compozitorului Prokofiev, născut în satul Sontsovka, astăzi parte din Regiunea Donețk. Pe când trăia încă în Rusia, artistul a folosit un stilou 3D ca să reconstituie turnul aeroportului din Donețk, distrus de bombardamente. De atunci, realitățile războiului au rămas centrale în opera sa.
Ca reacție la evenimentele curente, artistul apelează deseori la instrumente și materiale neconvenționale. De pildă, într-una dintre seriile sale cele mai recente, în care explorează mecanismele de apărare psihologice în fața stresului, a îmbrăcat mai multe figurine de plastic în „carapace†de cupru, scufundându-le într-o soluție chimică.
Atunci când Prokofiev desenează cu un stilou 3D, subiectele sale sunt aproape întotdeauna fragile, eterice și efemere: clădiri distruse de război și soldați căzuți din ale căror trupuri inerte, anonime, crește floarea-soarelui.
Lucrările pe care le-am prezentat în expoziția de la Zürich au fost create prin arderea unor sculpturi 3D mai vechi ale artistului și folosirea plasticului carbonizat pentru imprimare. La fiecare imprimare, imaginea devine și mai ștearsă. Imaginea trimite la dezertori – figuri care s-au șters din memoria colectivă. Milioane de oameni au fugit din țară, sperând să evite mobilizarea pe front.
În lucrările originale și adesea poetice ale lui Prokofiev, puterea e subminată. În „Artificii în mlaștină†(vezi mai sus), acest simbol al forței militare și patriotismului unui imperiu, folosit adesea în timpul paradelor militare, e filmat de această dată în pădurile îndepărtate ale Rusiei, printre mlaștini mâloase, reflectând zbuciumul care mocnește în adâncurile societății ruse.
Artistul își propune să nu atragă atenÈ›ia asupra sa sau asupra activității sale, preferând să lase lucrările să vorbească. ÃŽn numeroasele noastre conversaÈ›ii, a ezitat să vorbească pe larg despre „rolul arteiâ€. Spune că arta acestei perioade ar trebui să fie despre introspecÈ›ie la scară naÈ›ională – o dorință care nu corespunde neapărat realității.
„Arta poate surprinde în continuare și ceea ce se întâmplă. Arta poate fi terapie. Arta folosește imagini. Poate păcăli mecanismul de apărare al psihicului și intra [pe] ușa din dos a conștiinței.†A mai adăugat că arta îi poate ajuta pe oameni și să facă față ororii și s-o înțeleagă.
L-am întrebat dacă activitatea lui artistică are temelii anarhiste. „BineînÈ›eles că da. N-am teoretizat niciodată, dar solidaritatea, responsabilitatea È™i autoorganizarea au fost dintotdeauna importante. Iar când te naÈ™ti în Rusia, ideea de «stat ca principal duÈ™man» se impune imediat – un bandit sedentar clasic.â€
ÃŽn „Despre tiranieâ€, filozoful Leo Strauss scrie că fiecare subiectivitate creatoare reprezintă o ameninÈ›are pentru stat tocmai pentru că nu îmbrățiÈ™ează rolurile È™i identitățile care-i sunt prescrise de ideologia oficială. Impredictibilitatea sa creatoare amenință statul, care preferă conformismul în detrimentul imaginaÈ›iei.
Reducerea vieții la ideologie, aplatizarea complexității umane în sloganuri, simboluri și adevăruri aprobate oficial e specialitatea propagadei. Arta a fost dintotdeauna – și rămâne – unul dintre modurile de a lupta cu asta.
